Aripi- Farmece de By Aprilynne Pike

Tamani- întunecatul spirit jucăuș...evident că e brunet și sexi și vorbește cu jumătate de gură și jumătate de suflet....genul care îți topește sufletul și te face să nu mai fii stăpână pe alegeri....deși Laurel( eroina adolescentă) are deja un prieten care îi este mai mult decât suficient, uman și cotidian acesta nu o conduce spre stările alea care să îi înmoaie genunchii....
Carțile sunt faine și se consumă rapid....tocmai pentru că e aceeași rețetă în care eroina trebuie să aleagă între calm și stabil și întuneric și delicios...Senzuale sau nu,cititoarele se regăsesc chiar dacă nu mai sunt adolescente...
Cărțile se găsesc la editura Litera și au prețuri bunicele...asta în cazul în care nu aveți permis la bibliotecă sau vă e rușine să întindeți mână în public după un roman de genul acesta:D


Lectură plăcută!

Dac-aș fi o muscă- Jason Brink

Musca vede tot și nu judecă....atunci când un tată se travestește, atunci când o femeie merge la bordel, atunci când un pastor este pe cale să fie dat afară pentru libidoul său...și multe altele.

Scandal- Amanda QUICK

Emily Faringdon este o roşcată cu personalitate care face plasamente la bursă, ia parte la o societate literară şi are o pată în trecut. De aceea este unealta potrivită pentru contele Simon Blade care şi-a planificat răzbunarea pe seama familiei tinerei domnişoare folosindu-se de firea pasională a tinerei.
Contele Blade este un tânăr lord care a trăit în Orient şi are o pasiune pentru dragoni şi ceaiul Lap Seng, asta pe lângă tânara sa soţie pe care încearcă să o stăpânească.
 Îmblânzirea ei şi noile sentimente care îi dau târcoale contelui fac lectura să zboare. Eu am citit toată cartea în 3 ore jumătate,pe tren şi am recitit şi acasă  cartea pentru că replicile dintre Emily şi Simon sunt savuroase şi acţiunea e clasică pentru o poveste romantică.


Cartea are 310 pagini şi este scoasă la Lira dar eu o am din revista Lumea Femeilor.

Printre portocali- Vicente Blasco Ibanez

Primăvara mirosul florilor de portocal curge senzual peste simţuri. Rafael Brull, tânăr deputat cu un viitor promiţător cade în patima simţurilor şi se îndrăgosteşte de Leonora, o cântăreaţă de operă retrasă la ţară după tumultul vieţii artistice.
Deşi total nepotriviţi aceşti doi tineri vor da naştere la bârfe, vor face plimbări cu barca în mijlocul nopţii scandalizând vecinii cu purtarea lor şi Leonora cu cântecul ei de femeie satisfăcută, îmbătată de parfumul florilor de portocal şi de iubirea neobosită a tânărului Rafael.
Sacrificând pentru moment tot viitorul se hotăresc să fugă în lume,însă Rafael revine la ferma condusă despotic de mama lui şi se conformă destinului ales de ea: căsătoria cu fata unui moşier bogat şi cariera lui de deputat.
După 8 ani destinul face ca discursul realizatului Rafael, acum chel şi cu burtă, să fie urmărit de ochii care altă dată îl băgau în răcori.....

O carte minunat de fantastică şi pasională şi un sfârşit realist şi de bun simţ.

Afară nu e nici un anotimp- Salex Iatma

Humanitas . 209pagini


Cartea este destul de anostă dar are nişte afirmaţii minunate despre TIMP. Am împrumutat volumul înaine să mă răcesc pentru că afară nu era nici cum şi mi s-a părut că acest volum îmi este destinat.
Apoi am răcit groaznic şi oricum nu mai conta ce anotimp este afară fiindcă m-am apucat de citit.
Bătăi, bisexualitate, o fabrică de mase plastice, boală şi neputinţă, acelaşi stil de roman din perioada comunistă, aşa că am început să caut doar frazele despre TIMP, restul e o literatura pe care eu nu o diger şi nu este pe gustul meu.

Nici Timpul nu mai părea să îşi facă datoria...

Brusc,Timpul sări pe pieptul lui Toma sufocându-l :

Toma începu să plângă. Paşii Sofiei coborau încet şi tacticos pe scări. Timpul se juca cu ei amândoi. Era vineri...

 Dacă aveti la dispoziţie puţin timp şi vă pasionează cuvintele şi acţiunile ce vizează trecerea clipelor puteţi să o citiţi doar pentru aceste fraze minunate, însă dacă vă plac personajele domestice e o carte bună de weekend petrecut în pat

Reuniunea anuală a cronicilor literare- Ovidiu Pecican

Haideți, domnilor critici, să ne facem treaba din mers, fără crispare, cu bucurie și savuros, pe cât posibil.

Editura Limes 2008
194 de pagini care vă formează o baza în literatura. Dacă dați BACul ar trebui să citiți această carte pentru a stabili o legătură cu toți autorii care vă omoară cu plictiseală și standard fără să formați o legătură cu ei, ceva mai personal și mai suculent care să vă ajute să îi pricepeți.
Dacă sunteți în domeniul literar și vreți să știți ceva mai mult vă ajută iar fiindcă e o cronică scrisă bine și piperată cu prezența autorului, parcă îți dai seama din cuvinte ce ton are și cum îi place să folosească stările sale pentru a te pune în temă, asta și doct și pentru toți în același timp,  rar întâlnit talent la cronicarii de astăzi.
Un roman și cititorii lui nu este doar un titlu de capitol ci o esență. Modul cum îi judecăm pe scriitori se schimbă în funcție de starea de spirit a celui ce lecturează, mesajul operelor e mai prietenos povestit în Reuniunea anuală a cronicilor literare decât în romanele analizate, căci eu am dat fuga peste tot să decupez fragmente și stări din cărțile menționate de domnul Ovidiu Pecican în cronica sa dar mai bine mi-a picat în catastif literatura trăită prin cronică decât prin romane, nu din cauza volumului de pagini ce trebuia citite ci din cauza tonului pe care nu îl simțeam deloc viu și dătător de viață. Pentru mine aceste 194 de pagini au cuprins deja esența, sufletul și viața care trebuia altfel să le desprind pe bucățele din romane, din răbdare și citind de multe ori fragmente pe sărite datorită faptului că nu poți să asculți mereu atâtea întrebări întinse pe pagini multe. În cazul meu citind mult știu direcția care o urmează cartea încă de dinainte să o citesc și de multe ori asta mă face să frunzăresc pentru a-mi confirma sau infirma instinctul. Citind Reuniunea anuală a cronicilor literare mi-am strâns în valiză cărți pe care să brodez sentimente noi, cuvinte noi, situații și momente de viață fără să fie musai nevoie să mă sufoc în bibliografii. Am descoperit că scriitorii folosesc titluri puternice, jocuri de cuvinte neobișnuite pe coperți frumoase care conțin uneori și povești pe măsură la care pot să mă refer tocmai prin lecturarea acestei cronici...nu sunt ignorantă și știu despre ce e vorba dar fără să fac bătături la ochelari.
Citind Reuniunea anuală a cronicilor literare puteți să vă alegeți ce titluri să aprofundați, ce scriitori vă atrag, ce vă face să doriți o mai mare apropiere și asta ajută enorm de mult atunci când vreți să citiți o carte și nu știți ce anume v-ar veni mănușă.

Vă invit, împreună cu toți ceilalți cititori în care nevoia de dreaptă judecare stă alături de spiritul ludic, să serviți din platourile de față, să dansați pe ritmurile acestui jazz etnic, cu nuanțe ardelenești și să ne dăm întâlnire până la reuniunea anuală următoare.

La căpcăunii veseli- Daniel Pennac

Editura Polirom :colecția Top 10+ 240 de pagini

Magazinul universal. Un bărbat angajat pe post de controlor de calitate ca titulatură oficială dar în realitate un țap ispășitor care trebuie să provoace mila clienților ca aceștia să își retragă plângerile.
Benjamin Malaussene este fiul cel mai mare a unei mame aventuriere care are destui copilași făcuți cu diverși bărbați și lăsați în grija * bunului fiu Ben*...Therese, cititoare în stele și destin, colecționară de statuete cu divinități și reprezentrări ezoterice, Clara, obsedată de poze, Louna, cu iubirile deznădajduite și cu procesele de conștiință după avorturile făcute,Piciul, colecționar împătimit de poze cu Theo, prietenul gay al fratelui său mai mare și Jeremy, piroman școlar.
Viața de familie se desfășoară sub amenințarea unui pericol: în magazinul universal bombele explodează cu regularitate prin preajma lui Ben iar câinele său Julius are un episod epileptic care întristează profund inima personajului principal.
Ben e un tip muncitor, filosof prin natura responsabilităților sale, puțin îndrăgostit de sora sa Clara și dezarmat total în fața carnalei ziariste Julia cu care se aventurează în editarea unui editorial menit să îl salveze de slujba sa deprimantă. Are probleme de erecție, insomnii și spune povești polițiste fraților săi înainte de culcare...ceea ce îl face suspectul cel mai vizibil în atentatul cu bombe...asta până când colegul lui Theo aduce o poza legată de un cult secret....și vânătoarea începe.

Pentru prima oară după mult timp ( și în ciuda perspectivei zilei de joi) am adormit ca un om pe care-l așteaptă fericirea.

Orarul vieții ar trebui să prevadă un moment precis al zilei în care să-ți poți căina soarta.

Luis Sepulveda-

O zi proastă

Ziua a început prost, şi asta nu pentru că aş fi eu superstiţios, însă cred că în asemenea zile cel mai bine e să nu accepţi nici o misiune, chiar dacă recom­pensa însemna un cec cu şase zerouri, scutit de impozite. Ziua a început prost, şi târziu, pentru că am aterizat la Madrid la şase şi jumătate, era foarte cald, iar în drum spre hotel taximetristul a ţinut morţiş să-mi ţină o poliloghie despre campionatul european de fotbal. Aş fi avut chef să-i înfig în ceafă ţeava unui pistol de calibrul patruzeci şi cinci ca să-l fac să-şi ţină pliscul, însă nu aveam la mine nici o armă şi, în plus, un profesionist nu se apucă să tragă într-un cretin, chiar dacă respectivul e taximetrist.

La recepţie mi-au dat cheile de la cameră şi un plic. În el se afla o fotografie înfăţişând un grup de şase indivizi arătoşi, toţi între treizeci şi patruzeci de ani, care semănau destul de mult între ei; dar pe mine nu mă interesa decât cel care avea în jurul capului un cerc făcut cu carioca. Asta era misiunea mea, iar tipul cu pricina nu mi-a plăcut. În partea de jos a fotografiei se putea citi: „A treia întâlnire a organizaţiilor non-guvernamen­tale, ONG". Nici asta nu mi-a plăcut. Niciodată nu mi-au plă­cut filantropii, iar tipul mirosea de departe a filantropie modernă. Minima etică profesională interzice întrebările legate de viaţa indivizilor pe care tre­buie să-i lichidezi, dar privind fotogra­fia aceea am devenit curios şi asta m-a deranjat. În plic nu mai era nimic altceva, şi de fapt aşa se şi cuvenea să fie. Trebuia să încep să mă familiarizez cu acel chip, să observ amănuntele rele­vante cu privire la punctele lui forte sau la slăbiciunea sa. Chipul omenesc nu minte niciodată; e singura hartă care înregistrează toate teritoriile în care am locuit.

Tocmai îi dădeam bacşiş băiatului care îmi cărase valiza sus când a sunat tele­fonul. Am recunoscut glasul omului care-mi stabilea misiunile, un tip pe care nu l-am văzut niciodată şi nici nu vreau să-l văd, pentru că aşa stau lucru­rile între profesionişti, dar al cărui glas l-aş putea recunoaşte dintr-o mie.

— Ai călătorit bine? Ţi-au dat plicul? Îmi pare rău că ţi-am stricat vacanţa, a spus el în loc de salut.

— Da, la toate întrebările; cât despre vacanţă, nu te cred.

— Mâine va trebui să călătoreşti, a continuat el. Încearcă să te odihneşti.

— De acord, am spus şi am închis.

M-am întins în pat şi m-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute până să ate­rizeze avionul care o aducea pe fata mea — ce nepotrivit e să o numesc astfel — din Mexic, şi mi-o închipuiam pârguită de soarele din Veracruz. Îi pro­misesem că vom petrece împreună o săptămână la Madrid înainte de a ne întoarce la Paris. O săptămână în care să mergem prin librării şi să vizităm muzee, lucruri care ei îi plăceau şi pe care eu le acceptam stăpânindu-mă cu greu să nu casc, pentru că fata asta — desigur, e cu totul nepotrivit să o numesc astfel — mă făcuse să-mi pierd minţile.

Un profesionist trăieşte singur. Ca să-şi potolească poftele trupeşti, lumea îi oferă o mulţime de târfe. Întotdeauna am respectat cu sfinţenie această lozincă misogină. Întotdeauna. Până am cunoscut-o pe ea.

S-a întâmplat la o cafenea de pe bule­vardul Saint-Michel. Toate mesele erau ocupate şi ea m-a întrebat dacă putea să bea o cafea la masa mea. Venise încărcată cu o grămadă de cărţi pe care le-a pus pe jos; a cerut o cafea şi un pahar cu apă, a luat una din cărţi şi a început să facă sublinieri cu carioca. Eu mi-am văzut de ale mele ca şi până atunci: am răsfoit programul curselor hipice.

Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta şi ea mi-a strâns mâna între palme. Se ţinea de şotii fetişcana. Există femei care te fac să înţelegi că au chef de hârjoană fără să scoată o vorbă.

„Câţi ani ai?", am întrebat-o.

„Douăzeci şi patru", mi-a răspuns cu o gură mică şi roşie.

„Eu, patruzeci şi doi", i-am mărtu­risit uitându-mă în ochii ei migdalaţi.

„Eşti tânăr", m-a minţit ea cu toată tandreţea ce emana din gesturile ei, fie că fuma, fie că-şi aranja părul, care avea culoarea castanelor coapte şi unduirea fină şi delicată a apei alunecând pe stâncile acoperite de muşchi.

„Vrei să mănânci înainte sau după ce ne regulăm?", am întrebat-o când l-am chemat pe chelner să-i cer nota de plată,

„Mănâncă-mă şi regulează-mă în ce ordine vrei", mi-a răspuns, în stilul căr­ţilor pe care le citea.

Am ieşit din cafenea şi am intrat în primul hotel pe care l-am văzut. Nu‑mi aminteam să mă mai fi culcat cu vreo fată atât de stângace; nu ştia nimic, dar avea chef să-nveţe. Şi a învăţat atât de de bine, încât am încălcat regula elemen­tară de a rămâne singur şi m-am transformat într-un killer cuplat.

Voia să fie traducătoare şi, ca toate intelectualele, era suficient de naivă ca să-nghită orice scorneală, aşa încât nu mi-a fost greu să o conving că eram reprezentantul unei firme de aeronau­tică şi de aceea trebuia să călătoresc mult.

Trei ani cu ea. S-a transformat repede în femeie, i s-au rotunjit şoldurile de atâtea unduiri, privirea i-a devenit şireată, a înţeles că plăcerea constă în a fi exigent, trupul i s-a obişnuit cu mătasea, cu parfumurile scumpe, cu res­taurantele unde chelnerii sunt eleganţi ca nişte ambasadori şi cu bijuteriile de firmă. A făcut un mare salt, de la fetişcană la franţuzoaică stilată.

Şi între timp am încălcat mai multe reguli de securitate, în special pe acelea privind singurătatea, obligaţia de a rămâne anonim, necunoscut, de a nu fi altceva decât o umbră, iar locul unde îmi stabileam contactele s-a preschimbat într-un birou în care trebuia să ajung în fiecare dimineaţă. După-amiezele şi nopţile mi le petreceam cu iubita mea într-un apartament ce începuse să miroasă a casă burgheză, pentru că acolo veneau prietenii ei şi se dădeau petreceri. În aceşti trei ani am dus la bun sfârşit mai multe misiuni în Asia şi America, şi cred că m-am depăşit pe mine însumi ca profesionist, deoarece de fiecare dată am acţionat rapid pentru a mă putea întoarce la ea. După cum am mai spus, îmi pierdusem minţile din pricina ei.

Pe la nouă seara am hotărât să ies din hotel ca să mănânc ceva şi să beau un pahar de gin. Ştiam că nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, îi plătisem o lună de vacanţă în Mexic, ca s-o ţin departe câtă vreme îndeplineam o misiune la Moscova. Câţiva ruşi deve­niseră din cale-afară de obraznici cu cineva de la Call, iar acel cineva mă plătise pentru a le aduce aminte că nu sunt altceva decât nişte amatori. Nu. Nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, în sfârşit, urma să-i spun după a doua sau a treia tură.

După ce m-am ghiftuit cu fructe de mare într-un restaurant galician, am făcut o plimbare lungă prin împreju­rimile muzeului Prado. Nu trebuia să mă gândesc la tipul din fotografie, dar nu reuşeam să mi-l scot din minte. Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă, ce naţionalitate are, însă ceva îmi spunea că era latino-american şi că, într-un fel sau altul, drumurile noastre începeau să se apropie.

„Tipul ăsta e o misiune ca oricare alta, nimic mai mult. O misiune care, de îndată ce el va da ortul popii, va însemna pentru mine un cec cu şase zerouri, scutit de impozite, aşa că lasă-te de prostii", mi-am spus intrând într-un bar.

M-am sprijinit în coate de tejghea, am cerut un gin şi m-am hotărât să‑mi aerisesc creierul uitându-mă la tele­vizorul care atrăgea privirile tuturor. Pe ecran, o grăsană tembelă primea apeluri telefonice de la alţi tembeli şi după aceea învârtea roata unei tombole.

Premiile nu erau la fel de imbecile ca participanţii la program, într-o pauză, ecranul s-a umplut de fete cu fuste scurte care m-au făcut să mă gândesc la iubita mea. Mai erau două ore până când avea să aterizeze avionul care-o aducea pe mica mea franţuzoaică. Să spunem că în două ore şi jumătate avea să ajungă la hotel. Nu mă dusesem s-o iau de la aeroport, respectând astfel con­semnul potrivit căruia e mai bine să eviţi aeroporturile internaţionale. Există o posibilitate la un milion să fii recu­noscut de cineva, dar legea lui Murphy apasă ca un blestem asupra profesio­niştilor.

Am înghiţit două ginuri în faţa televizorului şi am ieşit de-acolo. Grăsana cu tombola n-a reuşit să mi-l scoată din minte pe tipul din fotografie. Ce naiba mi se întâmpla? Deodată m-am văzut pe mine însumi întrebând ce-i făcuse acest individ celui care-mi dădea mie sarcini. „Vreau să ştiu de ce trebuie să-l omor. E ridicol. Singurul motiv e un cec cu şase zerouri." Eram sigur că nu-l mai văzusem niciodată. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, asta n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. Odată lichidasem un individ pentru care chiar începusem să nutresc o oarecare pre­ţuire. Dar el şi-o căutase cu luminarea şi, văzându-mă că apar, şi-a dat seama că nu mai are pe unde să scoată cămaşa.

„Mi-a sosit ceasul, nu-i aşa?", m-a întrebat.

„Da. Ai făcut o greşeală, şi ştii asta."

„Bem împreună un ultim păhărel?", mi-a propus.

„Cum vrei."

A turnat două pahare de whisky, am toastat, a băut şi a închis ochii. Era un om demn şi m-am străduit să-l trimit pe lumea cealaltă de la prima împuşcătură.

Prin urmare, de ce naiba mă inte­resa tipul din fotografie? După toate aparenţele, lucra pentru o organizaţie non-guvernamentală, însă motivul pentru care trebuia să-l lichidez nu avea nici o legătură cu asta. Nici o organi­zaţie non-guvernamentală nu dispune de fonduri suficiente pentru a plăti serviciile unui profesionist, şi presupun că ăia nu obişnuiesc să-şi regleze contu­rile în felul ăsta.

Prost dispus, am plecat pe jos către hotel. Noaptea era în continuare caldă, şi m-am bucurat pentru întoarcerea franţuzoaicei mele. Cel puţin nu avea să tânjească după căldura din Veracruz. Îi plăcea să o muşc de gât şi, având în vedere că urma să se întoarcă pârguită de soare, mă simţeam ispitit s-o muşc de peste tot. „Ei, haide, mi-am zis, în sfârşit începi să gândeşti ca un om normal."

La recepţie am cerut cheia camerei şi am constatat că mai venise un plic pentru mine. Asta nu mi-a plăcut. Omul care-mi stabilea misiunile nu-mi trimitea niciodată instrucţiuni scrise. O dată ajuns în cameră, am scos o bere din minibar şi am deschis plicul. Era un fax trimis din Mexic de franţuzoaica mea:

„Nu mă aştepta, îmi pare rău, dar nu voi veni. Am cunoscut un bărbat care m-a făcut să văd lumea cu totul altfel. Te iubesc, dar cred că sunt îndrăgostită. O să rămân în Mexic încă două saptămâni înainte de-a mă întoarce la Paris. Acolo vom vorbi despre toate astea. Aş vrea să rămân pentru totdeauna cu el, dar cu toate astea mă întorc la tine, pentru că te iubesc şi vreau să stăm de vorbă. Te sărut".

Regula numărul unu: să rămân singur şi să-mi uşurez viscerele cu vreo târfuliţă. Am cerut ziarul la recepţie şi am căutat rubrica „Relax" în paginile de anunţuri. După o jumătate de oră a sunat cineva la uşă, iar eu am deschis şi am poftit-o înăuntru pe o mulatră care aducea cu sine tot aerul cald al Caraibelor.

— Te costă treizeci de mii, plata înainte, iubitule, mi-a spus, aplecată în faţa minibarului.

— Ai aici o sută de mii, dacă te porţi frumos.

— Eu mă port întotdeauna frumos, tăticule, mi-a răspuns ea, deschizând o gură mare şi roşie.

 Şi s-a ţinut de cuvânt. Efectele îmbuibării cu fructe de mare au dispă­rut cu totul după a treia rundă, în timp ce se îmbrăca, a comentat:

— Ai tăcut tot timpul, tăticule. Pe mine mă excită să mi se vorbească, să mi se spună obscenităţi. Aşa eşti mereu?

— Nu. Dar astăzi am avut o zi proastă. O zi îngrozitoare. O zi de tot rahatul, i-am răspuns, pentru că ăsta era adevărul, adevărul blestemat şi împuţit.

Când mulatra a plecat, luând cu ea cele o sută de mii de pesete şi briza călduţă a Caraibelor, am sunat la bar şi am cerut să mi se aducă o sticlă de whisky.

Şi astfel, am petrecut noaptea ce a urmat acelei zile proaste fără să deschid sticla, cu toate că aveam un chef nebun să mă îmbăt, vorbind cu foto­grafia celui pe care trebuia să-l elimin, pentru că, oricât de încornorat ar fi, un profesionist rămâne întotdeauna un profesionist.

Desenul din covor- Henry James

La inceput fuseseram in disputa,dar curand am vazut ca, si fara sa misc eu un deget,pasiunea lui nebuna avea si momente proaste. Se repezea pe piste false,asemenea mie -batea din palme descoperind noi lumini si le vedea stinse de adierea paginii intoarse.

E o carte delicioasa si micuta,eu am asteptat o vreme pana sa o cumpar dar m-a ajutat MULT HUMANITAS fiindca era pusa la raftul cu 5 lei si pur si simplu era mai mult decat accesibila. Mie imi place desenul si imi plac covoarele...desi e vorba despre un tanar cronicar cultural,destept si perspicace, intalnindu-si autorul stimat a carui ultima carte o recenzase cu un articol in ziar ,acesta ii marturiseste ca in carte e ascuns un secret pe care nimeni pana acum nu l-a descoperit. De aici se tese povestea, obsesia,iubirea si jocul de roluri, repulsia si multa bibliografie. Recomand cartea pentru savoare frazelor care sunt utile in citate,atunci cand simti ca vrei sa spui ceva simplu si de efect.

Căile inimii-Benoîte Groult

De la prolog carte te cucereste. E vorba despre o inselatorie, un joc de rol sa nu afle nevasta, cuvinte care pentru un cititor sau o cititoare monogama moralista te fac sa te revolti,adica cum, o poveste de iubire interzisa si delicioasa construita pe nefericirea unei legitime femei?! Avansand in lectura insa iti dai seama cat de incurcate sunt caile inimii de tinerete, dorintre, frustrari si etichete sociale. Iti vine sa te rogi ca amanta sa ii devina legitima si pescarul sa isi depaseasca conditia,sau macar sa fie acceptat ca un barbat de zi cu zi. Astfel George fara “s” il iubeste pe Gauvain,patimas si pe ascuns fiindca ea este fiica de intelectuali,devenita profesoara universitara si el este pescar, tovarasul de joaca in copilarie, vecinul de la sat si barbatul facut din sare si miros de peste caruia ii plac la nebunie camasile colorate si inflorate. Ce o determina pe George sa zboare kilometrii ca sa fie cu el? Ei bine, in primul rand sexul, fiorul unui barbat care stie sa o posede si sa o trateze ca pe o femeie, sa implineasca simturile ei de femeie inchisa in norme dar cu spirit libertin. Ce il determina pe el sa isi tradeze constiinta si sa traiasca cu vine de a-si fi inselat sotia? George fara s care l-a cucerit in adolescenta cu un poem.
Cartea este un regal de alegeri,dorinte, oprimare si ce se intampla atunci cand doi oameni isi traiesc o poveste de dragoste inlantuiti pana la adanci batraneti, pe bucatele furate din ceea ce sunt ei in viata de zi cu zi.Merita citita ca si cum se bea apa.

Eu si maimuta mea- OvidiuPecican

.experimentul e fratele meu de cruce iar maimuta e o bucata din sufletul meu....uneori si existenta mea e o coaja de banana pe care aluneca timpul si cartile....astazi iar m-am provocat prin opera domnului Ovidiu Pecican 

O sa fac o colectie minunata de manusi in cafea,adn si carti

Recenzie- Orice om este un cântec fără rimă- Adrian Creţu

Din Zorilor până în Mănăştur am pedalat cu gandul mai repede decât 43ul, pe lângă gentuţa cu mâncare de la bunici am primit de la mama pachetul cu cartea câştigată pe talent irosit de la poetul Adrian Creţu, căruia i-am promis o recenzie de cititoare şi una profi pe Esenţa de mijloc. Aici, fiind în oala mea de cititoare ahtiata îmi permit să fiu mâncătoare de poemele domniei sale fără să analizez metafore şi stilistică.
Cartea a apărut la Junimea, Iaşi 2012 şi o puteţi comanda de pe blogul autorului....îl căutaţi singur sau urmăriţi linkul dat de mine mai sus şi vă descurcaţi singuri cu logistica.

Plecăm la mâncat poezie, prima parte, Ars poetica, primul poem, primul titlu,cel care si denumeşte volumul, un poem absolut bestial despre condiţia omului de astăzi şi destinul său, destin care se împarte în funcţiile vitale în principal şi câteva mofturi urbane. Autorul, realist şi inovator pune viaţa sub semnul actorului social, adică exact ce suntem noi dupa definiţia din sociologie: " orice om este o piesă lungp de teatru
al cărei regizor dirijează fără noimă
iar actorii sunt caricaturi îngroşate la
absurd
ale spectatorilor trişti din piaţa publică"
 Epitaful pentru anii 20 ilustrează căutarea tânărului, un tânăr care nu s-a grăbit să experimenteze de la 16 ani ceea ce defineşte tinereţea ci a analizat vârsta la care e cel mai productiv să bei,sa fumezi, sa te întinzi în citit şi sa scoţi totul din tine, aceşti 20 sunt perioada de intoxicaţie productivă, de delir existenţial, citind poemul o să vă vină chef de viaţă, o să aveţi o nostalgie dulce dacă aţi trecut de 20 de ani şi o sa vreţi să trăiţi aşa dacă aveţi 16..deci iată cum acest poem naşte o deşteptare a pulsului în 3 generaţii, indiferent în ce stadiul sau formare a sinelui te afli. Mie îmi place mult şi o să îl recit pentru educare, pentru vise nostalgice şi pentru clipa care urmează să fie trăită.
Dacă Ars poetica nu vă trezeşte nici o senzaţie ca şi cititor, este pentru că nu aţi urmărit niciodată o musculiţă de oţet, nu aţi scris nici măcar un rând ,poet sau nu, despre o stare care vă roade nopţile cu stele. Cei care scriu o să zâmbească plajin, trăiesc des fuga cuvintelor pâna să ajungă să le noteze şi senzaţia că ar  fi putut ieşi ceva bestial din gânduri dacă ar fi fost o pârdalnică de metodă la ândemână. Ca cititor o să îţi vezi în faţa ochilor momentele când ai vrut să faci ceva şi ţi-a scăpat, că erai la mall la cafea şi ai amânat 3 secunde...dar concluzia te împacă lin " mai mult de- atât ar fi inutil acum" deci, luminează-te la faţă şi citeşte următoarea poezie în timp ce bei o gură de cafea.
Cât timp citeşti şi te otrăveşti cu cafea, meditând la sensul poemelor deja mâncate, ai un înger care te veghează, chiar otrâvindu-te, chiar irosind timpul la cumpărături acesta stă şi te aşteaptă în parcare, însă autorul vorbeşte despre acest înger omorât chiar în parcare la selgros, gândeşte-te dacă nu îţi şopteşte pe ascuns că în goana noastră după cumpărături nu am uitat de frumuseţe,de puritate, de blândeţe, dând toate astea la schimb pe consumul pe care societatea ne face să îl venerăm...următoarea dată când ieşi la cumpărături ai grija de îngerul tău !
Partea a2a "Omenesc, prea omenesc"- Friedrich Nietzsche, pe care când l-am vazut citat mi-a amintit brusc de sistemul lui de gândire, un lucid trist, gânditor la rece....si urmează poemul despre viaţa de provincie, despre existenţa cruntă a pisicilor vagaboande, pisici care se asemănă cu noi, mereu în căutare de hrănă, ele prin tomberoane, noi printre tomberoanele umane şi gunoiul adus în ochi tot mai abrupt de moralitatea şi educaţia tineretului care se pipăie vizibil molfăind popcorn...din acest motiv iubesc pisicile mai mult şi mi-au dat lacrimile când am citit "în oraşul de provincie o pisică tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare-
e atât de slăbită încât i se văd coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării-
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi"
Viaţa de zi cu zi scoate în cale şi un şobolan, sinucis din tristeţe în faţa unui magazin de papetărie. Mi-a plăcut mult construcţia asta metaforică, papetăriile sunt aproape moarte, sinuciderile îşi păstrează acel aer artistic şi totuşi din ce în ce mai puţini artişti calcă în papetărie, comoditatea a împins drumurile spre clickul de pe internet, iar şobolanul, simbolistic este încărcat, eu l-am luat contextual ca şi simbol al înţelepciunii, voi puteţi să căutaţi şi altele şi facem o masă rotundă dacă interpretarea mea supără.
Mai sunt poeme superbe aici, dar nu pot sa dau tot din partea a2a, e partea in care voi aveţi nevoie să stiţi singuri de ce brunetele sunt triste şi cum vă poate salva un serveţel de bucătărie, să simţiti alături de poet nevoia de a găsi un pistolar, sa cureţe mizeria ce nu o pot şterge serveţelele... de ce sunt cerşetorii frumosi când citeşti despre ei în poemele lui Adrian Creţu şi o să creşteţi uimiţi de cuvintele astea frumoase, pe care le întâlniţi zi de zi şi vă scăpau, muzicalitatea şi deşteptarea unui sentiment cald, real, de la primul golan până la ultimul intelectual.
Iubirea postmodernă, partea a3a a cărţii e plină de tumult, de pasiune, de o disperarea a sentimentului...parcă timpul nu mai vrea să ştie că oamenii au nevoie de iubiri âmplinite, tihnite, ca din filmele alb negru de altă dată, iubirile alea dulci şi fericite pe care le-am învăţat de la bunicii nostrii...Adrian Creţu scrie despre iubirea modernă ca o idee a consumului, ură, trădare,oboseală, o neînţelegere totală a celor 2 actori, cuvinte dureroase, spuse la nervi,dar care în poem par delicate şi frământate de sentimentul iubirii izolate, mereu iubirea este a unui singur personaj si ura face parte din cuplu...eu deja ma gândeam la câte cuvinte am auzit aşa, la certuri între prietenii mei buni şi-am să le recit, am să fac un teatru cu ei, căci în poemele iubirii postmoderne totul pare mai frumos şi mai duios.

Volumul acesta este încremenitor de frumos! Mulţumesc omului Adrian Creţu care lasă sub pielea lui să cânte poetul!  Spor la lecturare!