Recenzie- Orice om este un cântec fără rimă- Adrian Creţu

Din Zorilor până în Mănăştur am pedalat cu gandul mai repede decât 43ul, pe lângă gentuţa cu mâncare de la bunici am primit de la mama pachetul cu cartea câştigată pe talent irosit de la poetul Adrian Creţu, căruia i-am promis o recenzie de cititoare şi una profi pe Esenţa de mijloc. Aici, fiind în oala mea de cititoare ahtiata îmi permit să fiu mâncătoare de poemele domniei sale fără să analizez metafore şi stilistică.
Cartea a apărut la Junimea, Iaşi 2012 şi o puteţi comanda de pe blogul autorului....îl căutaţi singur sau urmăriţi linkul dat de mine mai sus şi vă descurcaţi singuri cu logistica.

Plecăm la mâncat poezie, prima parte, Ars poetica, primul poem, primul titlu,cel care si denumeşte volumul, un poem absolut bestial despre condiţia omului de astăzi şi destinul său, destin care se împarte în funcţiile vitale în principal şi câteva mofturi urbane. Autorul, realist şi inovator pune viaţa sub semnul actorului social, adică exact ce suntem noi dupa definiţia din sociologie: " orice om este o piesă lungp de teatru
al cărei regizor dirijează fără noimă
iar actorii sunt caricaturi îngroşate la
absurd
ale spectatorilor trişti din piaţa publică"
 Epitaful pentru anii 20 ilustrează căutarea tânărului, un tânăr care nu s-a grăbit să experimenteze de la 16 ani ceea ce defineşte tinereţea ci a analizat vârsta la care e cel mai productiv să bei,sa fumezi, sa te întinzi în citit şi sa scoţi totul din tine, aceşti 20 sunt perioada de intoxicaţie productivă, de delir existenţial, citind poemul o să vă vină chef de viaţă, o să aveţi o nostalgie dulce dacă aţi trecut de 20 de ani şi o sa vreţi să trăiţi aşa dacă aveţi 16..deci iată cum acest poem naşte o deşteptare a pulsului în 3 generaţii, indiferent în ce stadiul sau formare a sinelui te afli. Mie îmi place mult şi o să îl recit pentru educare, pentru vise nostalgice şi pentru clipa care urmează să fie trăită.
Dacă Ars poetica nu vă trezeşte nici o senzaţie ca şi cititor, este pentru că nu aţi urmărit niciodată o musculiţă de oţet, nu aţi scris nici măcar un rând ,poet sau nu, despre o stare care vă roade nopţile cu stele. Cei care scriu o să zâmbească plajin, trăiesc des fuga cuvintelor pâna să ajungă să le noteze şi senzaţia că ar  fi putut ieşi ceva bestial din gânduri dacă ar fi fost o pârdalnică de metodă la ândemână. Ca cititor o să îţi vezi în faţa ochilor momentele când ai vrut să faci ceva şi ţi-a scăpat, că erai la mall la cafea şi ai amânat 3 secunde...dar concluzia te împacă lin " mai mult de- atât ar fi inutil acum" deci, luminează-te la faţă şi citeşte următoarea poezie în timp ce bei o gură de cafea.
Cât timp citeşti şi te otrăveşti cu cafea, meditând la sensul poemelor deja mâncate, ai un înger care te veghează, chiar otrâvindu-te, chiar irosind timpul la cumpărături acesta stă şi te aşteaptă în parcare, însă autorul vorbeşte despre acest înger omorât chiar în parcare la selgros, gândeşte-te dacă nu îţi şopteşte pe ascuns că în goana noastră după cumpărături nu am uitat de frumuseţe,de puritate, de blândeţe, dând toate astea la schimb pe consumul pe care societatea ne face să îl venerăm...următoarea dată când ieşi la cumpărături ai grija de îngerul tău !
Partea a2a "Omenesc, prea omenesc"- Friedrich Nietzsche, pe care când l-am vazut citat mi-a amintit brusc de sistemul lui de gândire, un lucid trist, gânditor la rece....si urmează poemul despre viaţa de provincie, despre existenţa cruntă a pisicilor vagaboande, pisici care se asemănă cu noi, mereu în căutare de hrănă, ele prin tomberoane, noi printre tomberoanele umane şi gunoiul adus în ochi tot mai abrupt de moralitatea şi educaţia tineretului care se pipăie vizibil molfăind popcorn...din acest motiv iubesc pisicile mai mult şi mi-au dat lacrimile când am citit "în oraşul de provincie o pisică tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare-
e atât de slăbită încât i se văd coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării-
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi"
Viaţa de zi cu zi scoate în cale şi un şobolan, sinucis din tristeţe în faţa unui magazin de papetărie. Mi-a plăcut mult construcţia asta metaforică, papetăriile sunt aproape moarte, sinuciderile îşi păstrează acel aer artistic şi totuşi din ce în ce mai puţini artişti calcă în papetărie, comoditatea a împins drumurile spre clickul de pe internet, iar şobolanul, simbolistic este încărcat, eu l-am luat contextual ca şi simbol al înţelepciunii, voi puteţi să căutaţi şi altele şi facem o masă rotundă dacă interpretarea mea supără.
Mai sunt poeme superbe aici, dar nu pot sa dau tot din partea a2a, e partea in care voi aveţi nevoie să stiţi singuri de ce brunetele sunt triste şi cum vă poate salva un serveţel de bucătărie, să simţiti alături de poet nevoia de a găsi un pistolar, sa cureţe mizeria ce nu o pot şterge serveţelele... de ce sunt cerşetorii frumosi când citeşti despre ei în poemele lui Adrian Creţu şi o să creşteţi uimiţi de cuvintele astea frumoase, pe care le întâlniţi zi de zi şi vă scăpau, muzicalitatea şi deşteptarea unui sentiment cald, real, de la primul golan până la ultimul intelectual.
Iubirea postmodernă, partea a3a a cărţii e plină de tumult, de pasiune, de o disperarea a sentimentului...parcă timpul nu mai vrea să ştie că oamenii au nevoie de iubiri âmplinite, tihnite, ca din filmele alb negru de altă dată, iubirile alea dulci şi fericite pe care le-am învăţat de la bunicii nostrii...Adrian Creţu scrie despre iubirea modernă ca o idee a consumului, ură, trădare,oboseală, o neînţelegere totală a celor 2 actori, cuvinte dureroase, spuse la nervi,dar care în poem par delicate şi frământate de sentimentul iubirii izolate, mereu iubirea este a unui singur personaj si ura face parte din cuplu...eu deja ma gândeam la câte cuvinte am auzit aşa, la certuri între prietenii mei buni şi-am să le recit, am să fac un teatru cu ei, căci în poemele iubirii postmoderne totul pare mai frumos şi mai duios.

Volumul acesta este încremenitor de frumos! Mulţumesc omului Adrian Creţu care lasă sub pielea lui să cânte poetul!  Spor la lecturare!