Dictionar Onomastic Mircea Horia Simionescu

...el isi risipeste zilele in chefuri destrabalate, in lungi conversatii cu prietenii. Semn al dezechilibrului sau sufletesc este si pasiunea cu care bate drumurile toata ziua.
Stau toata ziua in casa, printre carti, ma feresc de-a avea prea multe contacte cu oamenii, care, rai si imposibili, nu fac altceva decat sa-mi manance timpul.


cuvantul era : Gentile.
Humanitas,Seriile de Autor Humanitas 2008

Foarte suculenta, fantezista si usor de citit

Eat,pray,love

Draguta carte, am ramas totusi putin dezamagita,si nu maniera in care e scrisa ci de faptul ca reconstuirea dupa divort se face prin mancare, prin fuga in italia si prin meditatie intr-un ashram..si prin multi bani de cheltuiala.
Mancarea, cu care suntem obisnuiti de prin filmele americane,prietena de nadejde, ingrasarea si apoi postul si meditatia...cred ca e de iertat daca e mancare italiana si foietaje.
Absolut toate meditatiile propovaduiesc postul, neindestularea,rugaciunea...dar Elizabeth Gilberth sare peste toate etapele si hotaraste ca deblocarea spirituala se poate si cu kilograme in plus.
In rest,cartea contine foarte multe fraze care pot deveni mottourile cititorului...daca simte ca vibreaza cand citeste.
Eu nu prea m-am atasat de nici unul pentru ca nu inteleg deloc de ce trebuie sa te ingrasi 12 kilograme, sa mergi in India si sa freci podele si sa meditezi,sa te trezesti la 3 dimineata doar ca sa te regasesti, mai ales ca zilnic, o multime de femei divorteaza si isi revin pe plaiurile mioritice, se schimba si ajung la un echilibru.Iar filosofia cartii mi-a parut tipic de cliseu american desprins dintr-un gen de rebeliune, teribilism si prea putina profunzime.
Shame on me!, O sa ma uit totusi si la film, poate o sa inteleg si de ce cartea ei despre casatorie, recasatorita fiind dupa experianta asta, costa atat de mult in librarie.

Testamentul de ciocolată- Marian Coman

Nu. Miruna nu a murit. Nu a trebuit să moară pentru
ca ceilalţi să o uite.
Dar aşa, pe neştiute, Miruna a născut. Nu-şi amintea
cine era tatăl, nu-şi amintea vreo zi ori vreo noapte
de dragoste în ultimii ani. 


Ciocolata.Femeia.Viata. SAVURATI CARTEA DE LA tRITONIC.....MERITA!

Luis Sepulveda- Jurnalul unui killer sentimental

O zi proastă

Ziua a început prost, şi asta nu pentru că aş fi eu superstiţios, însă cred că în asemenea zile cel mai bine e să nu accepţi nici o misiune, chiar dacă recom­pensa însemna un cec cu şase zerouri, scutit de impozite. Ziua a început prost, şi târziu, pentru că am aterizat la Madrid la şase şi jumătate, era foarte cald, iar în drum spre hotel taximetristul a ţinut morţiş să-mi ţină o poliloghie despre campionatul european de fotbal. Aş fi avut chef să-i înfig în ceafă ţeava unui pistol de calibrul patruzeci şi cinci ca să-l fac să-şi ţină pliscul, însă nu aveam la mine nici o armă şi, în plus, un profesionist nu se apucă să tragă într-un cretin, chiar dacă respectivul e taximetrist.

La recepţie mi-au dat cheile de la cameră şi un plic. În el se afla o fotografie înfăţişând un grup de şase indivizi arătoşi, toţi între treizeci şi patruzeci de ani, care semănau destul de mult între ei; dar pe mine nu mă interesa decât cel care avea în jurul capului un cerc făcut cu carioca. Asta era misiunea mea, iar tipul cu pricina nu mi-a plăcut. În partea de jos a fotografiei se putea citi: „A treia întâlnire a organizaţiilor non-guvernamen­tale, ONG". Nici asta nu mi-a plăcut. Niciodată nu mi-au plă­cut filantropii, iar tipul mirosea de departe a filantropie modernă. Minima etică profesională interzice întrebările legate de viaţa indivizilor pe care tre­buie să-i lichidezi, dar privind fotogra­fia aceea am devenit curios şi asta m-a deranjat. În plic nu mai era nimic altceva, şi de fapt aşa se şi cuvenea să fie. Trebuia să încep să mă familiarizez cu acel chip, să observ amănuntele rele­vante cu privire la punctele lui forte sau la slăbiciunea sa. Chipul omenesc nu minte niciodată; e singura hartă care înregistrează toate teritoriile în care am locuit.

Tocmai îi dădeam bacşiş băiatului care îmi cărase valiza sus când a sunat tele­fonul. Am recunoscut glasul omului care-mi stabilea misiunile, un tip pe care nu l-am văzut niciodată şi nici nu vreau să-l văd, pentru că aşa stau lucru­rile între profesionişti, dar al cărui glas l-aş putea recunoaşte dintr-o mie.

— Ai călătorit bine? Ţi-au dat plicul? Îmi pare rău că ţi-am stricat vacanţa, a spus el în loc de salut.

— Da, la toate întrebările; cât despre vacanţă, nu te cred.

— Mâine va trebui să călătoreşti, a continuat el. Încearcă să te odihneşti.

— De acord, am spus şi am închis.

M-am întins în pat şi m-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute până să ate­rizeze avionul care o aducea pe fata mea — ce nepotrivit e să o numesc astfel — din Mexic, şi mi-o închipuiam pârguită de soarele din Veracruz. Îi pro­misesem că vom petrece împreună o săptămână la Madrid înainte de a ne întoarce la Paris. O săptămână în care să mergem prin librării şi să vizităm muzee, lucruri care ei îi plăceau şi pe care eu le acceptam stăpânindu-mă cu greu să nu casc, pentru că fata asta — desigur, e cu totul nepotrivit să o numesc astfel — mă făcuse să-mi pierd minţile.

Un profesionist trăieşte singur. Ca să-şi potolească poftele trupeşti, lumea îi oferă o mulţime de târfe. Întotdeauna am respectat cu sfinţenie această lozincă misogină. Întotdeauna. Până am cunoscut-o pe ea.

S-a întâmplat la o cafenea de pe bule­vardul Saint-Michel. Toate mesele erau ocupate şi ea m-a întrebat dacă putea să bea o cafea la masa mea. Venise încărcată cu o grămadă de cărţi pe care le-a pus pe jos; a cerut o cafea şi un pahar cu apă, a luat una din cărţi şi a început să facă sublinieri cu carioca. Eu mi-am văzut de ale mele ca şi până atunci: am răsfoit programul curselor hipice.

Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta şi ea mi-a strâns mâna între palme. Se ţinea de şotii fetişcana. Există femei care te fac să înţelegi că au chef de hârjoană fără să scoată o vorbă.

„Câţi ani ai?", am întrebat-o.

„Douăzeci şi patru", mi-a răspuns cu o gură mică şi roşie.

„Eu, patruzeci şi doi", i-am mărtu­risit uitându-mă în ochii ei migdalaţi.

„Eşti tânăr", m-a minţit ea cu toată tandreţea ce emana din gesturile ei, fie că fuma, fie că-şi aranja părul, care avea culoarea castanelor coapte şi unduirea fină şi delicată a apei alunecând pe stâncile acoperite de muşchi.

„Vrei să mănânci înainte sau după ce ne regulăm?", am întrebat-o când l-am chemat pe chelner să-i cer nota de plată,

„Mănâncă-mă şi regulează-mă în ce ordine vrei", mi-a răspuns, în stilul căr­ţilor pe care le citea.

Am ieşit din cafenea şi am intrat în primul hotel pe care l-am văzut. Nu‑mi aminteam să mă mai fi culcat cu vreo fată atât de stângace; nu ştia nimic, dar avea chef să-nveţe. Şi a învăţat atât de de bine, încât am încălcat regula elemen­tară de a rămâne singur şi m-am transformat într-un killer cuplat.

Voia să fie traducătoare şi, ca toate intelectualele, era suficient de naivă ca să-nghită orice scorneală, aşa încât nu mi-a fost greu să o conving că eram reprezentantul unei firme de aeronau­tică şi de aceea trebuia să călătoresc mult.

Trei ani cu ea. S-a transformat repede în femeie, i s-au rotunjit şoldurile de atâtea unduiri, privirea i-a devenit şireată, a înţeles că plăcerea constă în a fi exigent, trupul i s-a obişnuit cu mătasea, cu parfumurile scumpe, cu res­taurantele unde chelnerii sunt eleganţi ca nişte ambasadori şi cu bijuteriile de firmă. A făcut un mare salt, de la fetişcană la franţuzoaică stilată.

Şi între timp am încălcat mai multe reguli de securitate, în special pe acelea privind singurătatea, obligaţia de a rămâne anonim, necunoscut, de a nu fi altceva decât o umbră, iar locul unde îmi stabileam contactele s-a preschimbat într-un birou în care trebuia să ajung în fiecare dimineaţă. După-amiezele şi nopţile mi le petreceam cu iubita mea într-un apartament ce începuse să miroasă a casă burgheză, pentru că acolo veneau prietenii ei şi se dădeau petreceri. În aceşti trei ani am dus la bun sfârşit mai multe misiuni în Asia şi America, şi cred că m-am depăşit pe mine însumi ca profesionist, deoarece de fiecare dată am acţionat rapid pentru a mă putea întoarce la ea. După cum am mai spus, îmi pierdusem minţile din pricina ei.

Pe la nouă seara am hotărât să ies din hotel ca să mănânc ceva şi să beau un pahar de gin. Ştiam că nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, îi plătisem o lună de vacanţă în Mexic, ca s-o ţin departe câtă vreme îndeplineam o misiune la Moscova. Câţiva ruşi deve­niseră din cale-afară de obraznici cu cineva de la Call, iar acel cineva mă plătise pentru a le aduce aminte că nu sunt altceva decât nişte amatori. Nu. Nu avea să-i placă să rămână singură la Madrid, în sfârşit, urma să-i spun după a doua sau a treia tură.

După ce m-am ghiftuit cu fructe de mare într-un restaurant galician, am făcut o plimbare lungă prin împreju­rimile muzeului Prado. Nu trebuia să mă gândesc la tipul din fotografie, dar nu reuşeam să mi-l scot din minte. Nu ştiam nici măcar cum îl cheamă, ce naţionalitate are, însă ceva îmi spunea că era latino-american şi că, într-un fel sau altul, drumurile noastre începeau să se apropie.

„Tipul ăsta e o misiune ca oricare alta, nimic mai mult. O misiune care, de îndată ce el va da ortul popii, va însemna pentru mine un cec cu şase zerouri, scutit de impozite, aşa că lasă-te de prostii", mi-am spus intrând într-un bar.

M-am sprijinit în coate de tejghea, am cerut un gin şi m-am hotărât să‑mi aerisesc creierul uitându-mă la tele­vizorul care atrăgea privirile tuturor. Pe ecran, o grăsană tembelă primea apeluri telefonice de la alţi tembeli şi după aceea învârtea roata unei tombole.

Premiile nu erau la fel de imbecile ca participanţii la program, într-o pauză, ecranul s-a umplut de fete cu fuste scurte care m-au făcut să mă gândesc la iubita mea. Mai erau două ore până când avea să aterizeze avionul care-o aducea pe mica mea franţuzoaică. Să spunem că în două ore şi jumătate avea să ajungă la hotel. Nu mă dusesem s-o iau de la aeroport, respectând astfel con­semnul potrivit căruia e mai bine să eviţi aeroporturile internaţionale. Există o posibilitate la un milion să fii recu­noscut de cineva, dar legea lui Murphy apasă ca un blestem asupra profesio­niştilor.

Am înghiţit două ginuri în faţa televizorului şi am ieşit de-acolo. Grăsana cu tombola n-a reuşit să mi-l scoată din minte pe tipul din fotografie. Ce naiba mi se întâmpla? Deodată m-am văzut pe mine însumi întrebând ce-i făcuse acest individ celui care-mi dădea mie sarcini. „Vreau să ştiu de ce trebuie să-l omor. E ridicol. Singurul motiv e un cec cu şase zerouri." Eram sigur că nu-l mai văzusem niciodată. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, asta n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile. Odată lichidasem un individ pentru care chiar începusem să nutresc o oarecare pre­ţuire. Dar el şi-o căutase cu luminarea şi, văzându-mă că apar, şi-a dat seama că nu mai are pe unde să scoată cămaşa.

„Mi-a sosit ceasul, nu-i aşa?", m-a întrebat.

„Da. Ai făcut o greşeală, şi ştii asta."

„Bem împreună un ultim păhărel?", mi-a propus.

„Cum vrei."

A turnat două pahare de whisky, am toastat, a băut şi a închis ochii. Era un om demn şi m-am străduit să-l trimit pe lumea cealaltă de la prima împuşcătură.

Prin urmare, de ce naiba mă inte­resa tipul din fotografie? După toate aparenţele, lucra pentru o organizaţie non-guvernamentală, însă motivul pentru care trebuia să-l lichidez nu avea nici o legătură cu asta. Nici o organi­zaţie non-guvernamentală nu dispune de fonduri suficiente pentru a plăti serviciile unui profesionist, şi presupun că ăia nu obişnuiesc să-şi regleze contu­rile în felul ăsta.

Prost dispus, am plecat pe jos către hotel. Noaptea era în continuare caldă, şi m-am bucurat pentru întoarcerea franţuzoaicei mele. Cel puţin nu avea să tânjească după căldura din Veracruz. Îi plăcea să o muşc de gât şi, având în vedere că urma să se întoarcă pârguită de soare, mă simţeam ispitit s-o muşc de peste tot. „Ei, haide, mi-am zis, în sfârşit începi să gândeşti ca un om normal."

La recepţie am cerut cheia camerei şi am constatat că mai venise un plic pentru mine. Asta nu mi-a plăcut. Omul care-mi stabilea misiunile nu-mi trimitea niciodată instrucţiuni scrise. O dată ajuns în cameră, am scos o bere din minibar şi am deschis plicul. Era un fax trimis din Mexic de franţuzoaica mea:

„Nu mă aştepta, îmi pare rău, dar nu voi veni. Am cunoscut un bărbat care m-a făcut să văd lumea cu totul altfel. Te iubesc, dar cred că sunt îndrăgostită. O să rămân în Mexic încă două saptămâni înainte de-a mă întoarce la Paris. Acolo vom vorbi despre toate astea. Aş vrea să rămân pentru totdeauna cu el, dar cu toate astea mă întorc la tine, pentru că te iubesc şi vreau să stăm de vorbă. Te sărut".

Regula numărul unu: să rămân singur şi să-mi uşurez viscerele cu vreo târfuliţă. Am cerut ziarul la recepţie şi am căutat rubrica „Relax" în paginile de anunţuri. După o jumătate de oră a sunat cineva la uşă, iar eu am deschis şi am poftit-o înăuntru pe o mulatră care aducea cu sine tot aerul cald al Caraibelor.

— Te costă treizeci de mii, plata înainte, iubitule, mi-a spus, aplecată în faţa minibarului.

— Ai aici o sută de mii, dacă te porţi frumos.

— Eu mă port întotdeauna frumos, tăticule, mi-a răspuns ea, deschizând o gură mare şi roşie.

 Şi s-a ţinut de cuvânt. Efectele îmbuibării cu fructe de mare au dispă­rut cu totul după a treia rundă, în timp ce se îmbrăca, a comentat:

— Ai tăcut tot timpul, tăticule. Pe mine mă excită să mi se vorbească, să mi se spună obscenităţi. Aşa eşti mereu?

— Nu. Dar astăzi am avut o zi proastă. O zi îngrozitoare. O zi de tot rahatul, i-am răspuns, pentru că ăsta era adevărul, adevărul blestemat şi împuţit.

Când mulatra a plecat, luând cu ea cele o sută de mii de pesete şi briza călduţă a Caraibelor, am sunat la bar şi am cerut să mi se aducă o sticlă de whisky.

Şi astfel, am petrecut noaptea ce a urmat acelei zile proaste fără să deschid sticla, cu toate că aveam un chef nebun să mă îmbăt, vorbind cu foto­grafia celui pe care trebuia să-l elimin, pentru că, oricât de încornorat ar fi, un profesionist rămâne întotdeauna un profesionist.

Nopti Orientale- Zully Mustafa

Care sint temeiurile iubirii?
Poate este de-ajuns sa deschizi ochii si sa te induioseze chipul de-alaturi care doarme cu nasul infundat in perna.
Un lucru pe care oamenii casatoriti il uita adesea. De-aceea ajung uneori sa-si intoarca spatele prin patul comun.
Dar ziua?
Ziua cum uita sa se sarute, asa ,din senin, doar pentru ca exista unul in viata celuilalt? Mi se pare tragica o astfel de singuratate...Si totusi ea devine atat de normala....
Daca ma scindez in doua si ma gandesc la mine ca si cum as avea deodata, printr-un salt strengar in timp, vreo 50 de ani, poate chiar 60, ma cert singura si-mi spun asa : " draga mea, ai fost o proasta, n-ai trait cum se cuvine, ai fugit de jocuri frumoase, si toamne melancolice si de iernile inimii? Ai mai iubi barbatii astia si femeile daca n-ar fi asa cum sint?
Ai mai indragi locul acela unde te cauti si te regasesti de fiecare data cand mori si invii? Dar strazile? Ai mai avea amintirea tocurilor tale pe asfalt daca nu le-ai strabate noaptea tinand de brat o prietena foarte buna? Sau ti-ai mai aseza capul pe umarul iubitului tau cand oboseala te cuprinde?
Mi-e draga batranica asta care ma trage de urechi si-mi aminteste de fiecare data cat de enervant de vie sint pentru altii...si ca asa trebuie sa raman. Un cumul de terminatii nervoase care vibreaza la orice mi-e drag.
Iubiti pana la ultima suflare, pana la noaptea din urma...


Primul capitol,din primul volum, Zully Mustafa este femeia care a fost si este si va ramane un model al meu din care am invatat multe si pe care o invoc in unele clipe cand nu sunt priceputa si perceputa asa,simplu, si cer doar sa fiu lasata in pace, e vibratia mea....recitesc ambele volume si le recomand din suflet!